-1-

“Intelegi ce vreau? Nu pot sta aici. Il iubesc din toata inima si ma voi reintoarce la el si la tine, atunci cand voi auzi acel apel pe care il voi recunoaste de indata, desi habar nu am daca el contine vreun numar de telefon, vreo gama sau va fi doar o imagine capabila sa faca o chemare.”

Statea picior peste picior si se uita increzatoare in ochii lui, prin decizia ei si prin cuvintele pe care i le azvarlea accentuat, intepand cu furculita o clatita cu sirop de artar. Nu erau desertul ei preferat, dar, pentru ca el le adora, de obicei excepta indragitul principiu de a nu face concesii si impartea cu el cateva fasii taiate intotdeauna oblic. De data asta aceasta, insa, clatitele inecate in siropul ruginiu nu erau decat un perimetru debordant in calea lor.

Ea se ridica de la masa si incepu sa se plimbe haotic prin bucatarie, incercand sa argumenteze decizia subita. Se uita dupa ea pregnant, ca si cum ar fi dorit sa se bucure de fiecare pas, pe care in curand nu mai avea sa il vada. Intotdeauna i-a placut mersul ei, pe care si-l impodobea cu tinute curajoase.
Se rezemase usor de caloriferul de sub fereastra, abordand involuntar o pozitie defensiva, incrucisand bratele la piept. De obicei, era atenta la limbajul corpului, si, dezmeticindu-se din “greseala” pe care o facuse, isi trecu repede mainile pe langa corp, indreptandu-si subtil tinuta. Avand tendinta si sa se scarpine usor la urechea dreapta, se abtinu, mascandu-si intentia printr-un oftat amplu . Nu ii placea situatia in care se afla si niciun cuvant nu i se parea potrivit sa detaseze atmosfera, pentru ca nu putea fi detasata. Brosa emerald ii lucea la gulerul camasii negre, intreprinzand o zgariere de nuante intre albastrul ochilor, albul pielii ei si verdele cristalului. Incerca sa indrepte o cuta incruntata de pe fusta, tragand nesimtit de evident de timp, prelungind linistea apasatoare. Incepea sa simta ca adopta o atitudine ce il nedreptateste, dar nu mai voia sa se controleze. Intinse delicat piciorul, dezgolindu-si genunchiul si implicandu-se intr-o incercare de a impinge scaunul lui cu Louboutin-ii endive pe care ii primise in dar de la el la inceputul toamnei.
Tinuta o facea mai rea decat bucuria ei mascata de a-i parasi pe cei doi.

“Da, stiu ca imi dai cu piciorul, zise el pe un ton fragmentat si cinic. De ce simti nevoia sa o si arati?”

Exercita imediat o distantare fizica, luand pantoful de pe marginea scaunului si aducandu-l langa celalalt. Strangand usor din buze, spre a-si amana umezeala ochilor, intoarse privirea spre fereastra si clipi prelung.
Mirosul dulce al clatitelor aburinde de pe masa nu indraznea sa mai iasa la suprafata, racindu-le subit.
Cu greutate, isi desclesta buzele impregnate de un roz nud si incepu sa insiruie simtaminte, secrete, ganduri ce fusesera numai ale ei.

El nu mai intelegea limba ce se presupunea ca ea o vorbea, pentru ca nu continea decat cuvinte din familia nestatornicului. Iar el ura atat de mult termenul de cand o cunoscuse, incat nu ii mai recunostea valenta. O auzea, insa intelesul era transparent. Privindu-l sfios si nereusind sa mai interzica uneia dintre functiile vizuale sa apara, tacu, rezumandu-se la un semn scurt de nemultumire in coltul gurii si iesi din camera.

De la geamul rotund al mansardei se vedea, ca intotdeauna, centrul orasului. Incepuse sa fulguie. In ochii lui aparu un scurt sentiment de groaza. De 2 ani de zile nu mai avusese repulsie fata de ninsoare. Apasa cu buricul degetului o stea perfecta de gheata pe pervazul de lemn brun, cu vopsea sarita, incercand sa ucida o parte pe care ea o iubea, si dadu furios drumul la ganduri. Numai cu celalalt, cealalta mare iubire a ei, le putea impartasi.

“Asa a fost mereu, o nomada, un copil egoist. Am putut fara toate, dar fara ea, nu! Nu vreau sa pot! Ne lasa pe amandoi pentru el. Pe noi, care am iubit-o cum si-a dorit intotdeauna. Nu esti dezamagit? Si speriat? Nu mi-a fost niciodata atat de frica de singuratate, pentru ca nu am simtit-o. Acum, doar gandul ca s-a hotarat sa plece ma ineaca intr-un abis. Si s-a hotarat tocmai acum, cu cateva ore inainte, dupa ce, ieri, spusese ca nu pleaca.
Heh…Ai auzit-o cum vorbeste despre el?! O va strange in brate in fiecare dimineata si ea ii va zambi draceste, ridicand din spranceana stanga si va fi fericita ca il va avea « la mana » chiar sub ochii lui. Nenorocita aia de poseta!
Cum sa plece?Sunt blestemat sa ii recunosc toate calitatile tocmai acum. M-a batut atata la cap ca suntem sortiti si acum pleaca. Ce fiinta intreaga la minte isi paraseste sortitul?
Jenant…jenant… Uita-te cum stam, incapabili si prosti, plangand amandoi, urmarind aiuriti cum suntem jefuiti de catre un oras. Stiu ca si tu il urasti, e frustrant sa fii comparat mereu cu altcineva, micule Paris!”

“Am terminat de impachetat. In jumatate de ora trebuie sa plecam. Mai vii, nu-i asa?”

In ochii ei se citeau ambitia si nerabdarea de a pleca. Prea mahnit ca sa mai adauge vreun comentariu sau sa isi ia la revedere, se uita prelung la ea, din cap pana in picioare, si iesi din camera gesticuland ironic si recitand strigat ca dintr-o piesa de teatru:

“Omului i-a fost incredintata o anumita putere, pe care intooootdeauna a exercitat-o in eternele 2 feluri, pozitiv sau negativ. A construit sau a distrus. Iiiiiiinimi si oraaaase.”

Ramase singura in mansarda pe care si-o dorise atat de mult in urma cu 2 ani, strangand in mana gentuta sub forma Turnului Eiffel. Se apropie de geamul rotund, pe ramele caruia se asternuse un strat mic de zapada. Afara se intuneca rapid, Bucurestiul isi aprinsese luminile, pregatindu-se de noapte. Amintirile aveau o intentie insistenta de a se derula in fata ei, dar ea le tinea incatusate. O intoarcere usoara de 90 de grade schimba, insa, totul. Privindu-se in sticla ferestrei, de sub gulerul ei iesea sfios un N. Isi dadu parul la o parte sa il mai vada o data. Tatuajul, coordonatele iubirii ei: N44 26 39994 E0266.0. Bucuresti.
Zambi si alerga usor inspre iesire. Avea sa se intoarca.

Drumul spre Otopeni i se parea, ca intotdeauna, cel mai frumos din tara. Ajunse mai repede ca de obicei, era si prima data cand pleca noaptea, si cu taxiul. Soferul scoase din portbagaj 5 valize mari. Check-in neasteptat de rapid si o invitatie superficiala spre culoarul de asteptare. Isi cauta locul pe eticheta proaspat lipita pe bilet si atunci aparu zambetul. Era real. Scria mare si frumos: Carte d’embarquement, 28 Nov 2010 Ria Procopov, Bucharest – Paris.

Un comentariu

Asupra http://www.independent.co.uk/opinion/commentators/joan-smith/joan-smith-heels-show-the-humanity-burkas-lack-2029165.html

Desi articolul este vrednic de o critica vehementa, deja se ofera o atentie nemeritata unor opinii scrise de cineva care are impertinenta sa promoveze tacit discriminarea, contrar apartenentei politico-sociale despre care latra pe site-ul personal si care afirma, printr-un exercitiu ipocrit de egalitate: “Don’t ban the burka. LAUGH AT IT!”.

Nu stiu cat de platita a fost doamna respectiva sa scrie articolul, insa, aruncand un ochi pe site-ul sau, se fac destul de clare unele aspecte legate de culoarea in care vede aparitia unor probleme si solutiile acestora, invelind totul intr-un ansamblu de snobism si infantilitate. Este de luat in calcul si posibilitatea sa fi dat de stirea despre eveniment din intamplare si sa i se fi aprins beculetele prin care capacitatile sale intelectuale inglodate in feminism detecteaza umanitatea.

Probabil, subtitlul site-ului sau are mare greutate in selectarea subiectelor despre care isi da cu parerea. Astfel, ce poate fi mai “Feminism-Shoes-Human rights”, prin prisma ei, decat Udrea – FEMEIA-ministru daruind PANTOFI unor sinistratE care au dreptul de a fi cochete, chit ca nu au casa si dorm in mocirla?! – WOW-sparkling lights on.

Asadar, normal ca, in ochii doamnei Smith de feminista ahtiata dupa pantofi (isi are chipul incadrat intre pantofi pe homepage-ul site-ului personal), Udrea merita statuie in Saucesti.
Iar morala articolului mai ca se apropie de lozinca celor de la Orange, sustinand si impartasind un crez in “The future is bright, the future is high-heels”.

Personal, am si eu o pasiune pentru incaltaminte. Insa de aici si pana la a-i aduce intr-o discutie despre umanitate, de a-i compara cu fiinte vii (face o trimitere la animale de companie) si cu mofturile consumeriste prin care o patura sociala mult diferita de cea in discutie isi rezolva “marile probleme” cotidiene, e cale lunga.

Daca admitem, prin absurd, faptul ca nu era documentata despre stilul de viata al femeilor din satele romanesti, se iveste o intrebare: tinuta cateva saptamani intr-un cadru ambiental asemanator Saucestiului, se va bucura dansa la primirea unei perechi de stilettos?
Cel mai probabil, aceasta feminista care ne sfatuieste sa luam in ras suratele musulmance, i-ar cere lui Udrea, cu coada intre picioare si capul sus, un camion de rain boots multicolore.

Astfel, doamna Smith ar reusi sa faureasca un artificiu hedonisto-estetic, imbinand nevoile si satisfactia cu frumosul, necesarul cauciuc impermeabil cu viitorul plin de floricele pe campii dupa ce trece apa, impacand si sinistratii, si presa, si criticii si descoperind, astfel, umaninatea absoluta, mnu?!

P.S. “A beautiful pair of shoes [...] it’s a promise that a moment will come when you belong to that world again.” E vreo cetateanca Carrie Bradshaw in Saucesti?

Ms. Smith, or fi fost pantofii de piele, dar erau cam incompleti. A pair of beautiful swines would do it, though.

Today I say:

Imperfection doesnt dare to ask for chances. It builds them.

What do you want?

The questioned aspect towards desires is whether what we long for at some point will still be longed for when available. Time deconstructs. The overall advice embraced by people experienced with uncertainty is : take advantage when it’s on. But there are a few stories where people choose to want something at the wrong time. When the right time to have that desire fulfilled comes, they had already found something else to care about at the wrong time. Is destiny aware of this?

Interview?

Despre ce faceam in urma cu un an:

http://hobbydater.wordpress.com/2009/03/23/despre-fabrica-distractiei

Felin Are si Felin E in miez de noapte

O prietena mi-a spus zilele trecute : “Vezi, tu ? asa iti trebuie ! ai grija, ca prietenii se gasesc mai greu decat barbatii potriviti.” Eu cred ca exista femei care au dat, intr-un final, de amandoi. Incerc sa imi imaginez cat de cald o fi dupa soba lor!

Stau cu laptop-ul in brate si ma analizez. Nu imi plimb degetele pe un sirag de perle Mikimoto (click), inca nu am ajuns sa mi le permit. Dar mi-am permis 4 pisici mici. Nu am voie cu animale de casa momentan, dar am nevoie de pisici in jurul meu. Chiar sub forma de breloc. Pentru ca sunt “femeie si am toate calitatile unei pisici, care e stapana lumii. Si am si minte pe deasupra !”.

Am decis ca si sa nu imi fie frica sa vorbesc despre oamenii din viata mea, pentru ca sunt casele prin care trec sfioasa, prin care pot ramane mai mult timp diminuand lucrurile rele si oferind voie buna sau pot fi izgonita din cauza unor alergii precum ignoranta si lipsa de iubire.

Cu toate ca nu am gasit casa pe care sa nu o parasesc involuntar, toate prin care am trecut au ajutat la formarea primelor 3 vieti ale mele. Caci, fie plina de scaieti aruncati in blana mea cu frustrare, fie trasa de coada pentru ca eram mai neascultatoare decat cea pufoasa, fie ca am zgariat prea mult nefiind multumita de nimic, ori ca am fost lasata pe pres cu o ultima mangaiere sub barbie si o usa inchisa elegant in fata, am reusit sa cad in picioare. Si am vizitat cocioabe si palate, toate aratandu-mi alte drumuri. Pe care inca zabovesc usor nedumerita, dar constienta. Si cu coada sus!

Imi place sa fac oamenii fericiti. Sa le incalzesc sufletul si sa ii fac sa zambeasca. Dar de putine ori am fost mangaiata pentru asta.

Intr-o seara in care parca ti-ai ars mustatile si ti-a legat cineva un clopotel de coada, se poate intrevedea cineva care sa ti-l dea jos si sa te mangaie fara interes. E vorba de aceia care iti lasa mancare afara, dar nu si usa deschisa.Trec pe langa tine zambind discret, admirandu-ti ochii frumosi si blanita moale, dandu-ti uneori impresia ca ai putea intra pe usa casei lor si ramane acolo. Te privesc de la fereastra cand ai ambitia de a face echilibristica prin cei mai inalti copaci si te incurajeaza.

Si iti dai seama ca, atunci cand te cocotzezi pe gard si deasupra nu straluceste nicio stea , un bec aprins de la un etaj face cat o luna plina.

Sunt norocoasa sa am pe langa mine oameni care imi vad partea aristocrata, desi nu am cui sa fiu fidela si pe care ii pot influenta in mod pozitiv in cele mai neasteptate aspecte.

Nu sunt niste randuri memorabile, dar poate vor deveni. Sunt, in schimb, randuri de multumire pentru fiecare bec aprins in noptile incruntate si dovada ca nu ai irosit energie electrica in van.

</p

Dream a little dream of me

Im feeling lost. I cannot care more than others think its wise, risk more than other think its safe. Im urged not to dream more than others think is practical or expect more than is thought to be possible. I cannot be excellent. Because I have been dreaming alone and that was the limited dream, not the beginning of a reality. There were things to be seen and got the question “why?”, I’ve seen things that never were and dared to ask “why not?”. And it remained a not. Or maybe I have dreamt at a low level that couldn’t move a heart? I feel like I have negotiated my dream, like I let the government and the legislature limit it, like I agreed to surrender. They say that if growing up is the process of creating ideas and dreams about what life should be, then maturity is letting go again.

They also say the best love affairs are those we never had.
Optimistic sides of unshared dreams…another brave step backward…optimistic disgraceful pity.

  

Brave, faithfull, kind-hearted Eves.

Azi am aruncat o privire pe diverse citate celebre, date despre femei mai mult sau mai putin implinite, mai mult sau mai putin frustrate, despre relatii.
Si am facut si eu unul : Femeia trebuie sa isi asume pacatul stramosesc.Chiar daca suntem cu totii botezati la nastere tocmai pentru a fi absolviti de el, ce a fost promis a fost infaptuit. Deci, femeia va suferi mai mult decat barbatul. Barbatul o va face sa sufere chiar si cand ea va crede ca ea il face pe el. Ce a mai ramas de facut ? Pai, faptul e consumat.
>Nu purtati ranchiuna nici Evei, nici cuiva care va face cafeaua amara. Cine detine apa si cafeaua nu detine neaparat si mierea.
Purtati frunza aia cat de frumos puteti si nu va mai luati dupa tembeli care va trimit dupa MERE verzi pe pereti. Nu lasati sa treaca zi fara sa faceti un lucru pozitiv, bagati steroizi in muschii inimii, incat ala sub ispita caruia a cazut surata noastra sa regrete fapta, sa se plesneasca in fiecare dimineata peste coarne si sa urle : “Oh crap, she’s up! “

Stralucirea eterna a mintii neprihanite

Eu nu vreau sa-mi las amintirile nicaieri. Decat unei pagini albe.Pe care, cu grija, sa o colorez incontinuu cu imagini transpuse in litere, iar ea sa imi ofere, gratis, spatiul necesar de a spune povesti.Este un contraserviciu.
Unii oameni isi doresc sa lase deoparte. Si ar plati neantul sa le ia pentru totdeauna unele iubiri, dezamagiri, vieti partiale, alti oameni, etc.
Eu nu imi doresc sa ma lepad decat de bluza de pijama. Ma dor ingrozitor sanii.
Cum sa vrei sa ti se stearga din memorie tot ce tine de o persoana draga, dar care a ales o cale pe care tu nu aveai ce cauta ?Cum sa urasti tricourile cu dungi, verdele, palariile retro, pictura, tutunul englezesc sau  Amsterdamul doar pentru ca te-au privat de zambete la un moment dat? Clar nu.
Ma dor sanii. Urmeaza o curatare. Nu de amintiri.
Asternuturile sunt calde, o sa dorm cum am invatat in Scandinavia.
Amintirile sunt calde, deci le voi povesti.
Si aceasta va fi o parte din gloria mea.

Urechi fara cap, un “v” culcat si un “3″, etc…

And so it is … just like you said it would be… life goes easy on me most of the time
And so it is… the shorter story – no love, no glory. (Damien Rice – Blower’s Daughter)

Exista clipe in care imi e dor de viitor. Pentru ca nu cred ca am experimentat senzatia de dragoste pana acum si nici nu mi-a fost impartasita. Bineinteles, vorbesc despre acea dragoste, nu de celelalte.
Se poate sa fi baut o cafea facuta cu un cubuletz de zahar si unul de drag, se poate sa imi fi fost daruite saruturi care aveau darul de a vorbi din inima si se poate sa fi avut parte de imbratisari rude cu carbunii incinsi.
Pot spune ca am realizat cat de importanta e persoana de langa mine, ca voiam sa o fac fericita, ca as fi renuntat la diverse pentru ea. Dar cat de departe sa fi ajuns ? Nu foarte. Nici gand sa imi rup din suflet si sa il unesc cu celalalt. Si sa raman. Dar stiu ca va veni si vremea aceea. Si pana atunci…mi se pare, uneori, ca aceasta calatorie e monotona, dorindu-mi sa ajung la destinatie si sa ma asez … pe un scaun de rachita, savurand un cocktail la terasa unui oras-port, sa arunc hainele de nomad. Si asa, sa impartasesc cu el despre sensuri giratorii, ciocniri, injuraturi, semne obscene, zambete si saruturi furate la diverse semafoare si colturi de strada in traficul de pe acest drum, care vor ramane mereu intiparite.
Sa ramanem in intersectia noastra, pe care fiecare ea si el o va gasi la un moment dat. Sa ma iubeasca in asa fel incat sa nu fie gelos pe persoanele, ci pe lucrurile apropiate mie. Pe lenjeria mea, pentru ca face ce nu poate el – sa imi sarute tot trupul deodata, pe nasturii bluzei – pentru ca sunt alaturi de mine toata ziua, pe pantofii mei – pentru ca m-ar putea duce departe de el.
Mai am de asteptat, intersectia cu trasuri e departe. Imi vine sa trag frana de mana si sa schimb ceva. Dar se pare ca in traficul prin care trec eu iau amenzi si daca merg cu autobuzul. Any eco-bike-boy to take me on an uncommon ride ?!

Noiembrie dulce

NOIEMBRIE, 30 zile – ziua de 10 ore – noaptea de 14.
La 5, patrarul din urma ; la 12, luna noua ; la 19, patrarul intai ; la 27, luna plina. Monserii fac ce fac si se impaltoneaza pana in calcaie. […]
I.L. Caragiale, Calendar

Brumar. Frigutz, nu frig. Mireasma intepatoare de burgundy. Da, am simt olfactiv coloristic, sic!Tot agitatie. Mai multa gudureala. Mai rece afara si mai cald in suflet. Cel putin in al meu.
Ce nu le place ? Ce vad atat de trist ? Cum pot observa doar innourarea la propriu ? Nu-i poti acuza nici de prea multa poezie sumbra. Imi place fiorul de zgribureala si sa imi var nasul in gulerul paltonului. Cui nu-i place toamna sa stea acasa. Sa nu-mi arate mie figuri incruntate, ca oricum nu le observ.
Mie-mi gadila buzele vantul si de-a naibii zambesc printre toata armata uracioasa de toamna. Ziceau ele, prietenele mele, ca am nasul pe sus. Eh, mai ales acum. Am ifose de sezon de rece. Pentru ca ma simt « ca la mine acasa » toamna si iarna mai ceva ca in luna-mi proprie varatica. Ce pot spune, prefer verdele primaverii pe un palton cu nasturi mari iarna, movul stanjeneilor de august pe cizmele din suede in octombrie, palaria rosie de tweed in fata celei albe de plaja. La spuma valurilor si la fulgii de nea ma mai gandesc !Giggles ! Hai sa bem o infuzie de migdale si salcam la Ramayana Cafe. Hai sa daruim crizanteme aramii pufoase si sa purtam topaz galben de la Josephine, ca asa e frumos in Noiembrie!
Artagosii sa incerce un strop de sirop de artar cu o briosa !

 

No Spring nor Summer Beauty hath such grace/ As Ive seen in one autumnal face.John Donne –1572-1631 British writer

Trains and glossy magazines

Se întamplă permanent să iubesc moda şi trenurile. Accesoriile vintage şi traversele de cale ferată de lemn.
Se poate, câteodată, să îmi aleg să părăsesc Bucureştiul pentru scurtul weekend petrecut la parinţi tocmai în ziua apariţiei lunare a unor reviste preferate şi să le cumpar de la chioşcul din Gara de Nord.
Şi iată-mă în trenul meu lunar, cu revistele adecvate în braţe. Terminând articolul de octombrie al MR, îmi arunc privirea pe fereastră. Dincolo de ea apune repede un superb soare, odată roşu aprins, lăsând în urmă bucaţi de cer pastelate.
Mă gândesc la silueta bărbatului despre care vorbea M, desenată pe geamul aburit, ceea ce mă face să îmi mut privirea de la soare la sticla propriu-zisă. Fără aburi, fără siluetă, doar praf şi…înţeleg de ce aud păreri pe care le contrazic de fiecare dată în legătura cu relaţiile mele. Le contest în continuare, dar de data aceasta realizez ca au fost doar prost formulate şi la bază aveau un adevăr. Geamul trenului meu este spart. Este o crăpătură urâtă, grosolană. Dar abia acum am observat-o. Faţă de autorul real, care a facut-o, cel mai probabil, din greşeală, eu nu am nicio scuză. Persoanele nepotrivite şi reaua-adaptare m-au facut să uit ce am promis la varsta la care nu concepeam calea compromisului de niciun fel. Aşa a apus şi barbatul meu perfect, similar celui din povestea  lui M, pe care fiecare femeie il are implementat, transformându-mi idealul din rosu aprins în culori pastelate.
Se poate, câteodată, ca doar câteva rânduri să fie ca un ceas deşteptător. Să te readucă pe drumul cel bun, să te faca sa revezi părţile bune ce constituie persoana ta şi să te gândeşti să îţi reorganizezi viaţa după modelul abandonat, cel iniţial, pe care l-ai desenat chiar tu odată.
Soarele a apus de tot şi afara s-a întunecat, însa mâine va răsări. Mă oglindesc în fereastra trenului meu, gândindu-mă că, într-o zi, cineva va schimba geamul şi crăpătura va dispărea. Şi voi mâzgăli din nou, fără a-mi ingradi visele.

Brief comment

De curand a aparut un editorial pe o publicatie online de fashion despre plagiat, stilul neprofesionist si scazutul nivel de pregatire al multora dintre asa-zisii jurnalisti fashion. Adevarat tot acolo, insa ce este trist este faptul ca in niciun articol de critica de acest gen nu se ofera si o solutie la penibilitatile nascute din degetele acelor autori trasi la raspundere.

Si lumea se intreaba de ce sa fie ca x si nu ca y, ce ar trebui sa faca sa nu aleaga materialele proaste si tot ce i se ofera mai mereu este un raspuns relativ. 

 

Q: Intrebarea mea este : cum selectam noi articolele, cei care nu stim cine da copy/paste si cine scrie din experienta si studiu ?
A: Ideea este sa te informezi din cat mai multe locuri, sa ai cateva titluri de reviste fashion puternice pe care sa le consulti si cateva site-uri avizate. Nu stiu daca exista o reteta aici insa cred ca daca esti informata din surse “sigure” atunci mai usor vei putea compara.

Cat la suta dintre femeile din Romania care cumpara reviste glossy stiu sa le aleaga pe cele puternice, cate dintre ele au un background si o educatie in domeniu, sau chiar intuitia minima pentru a face o alegere potrivita? Termenul ‘informare’ cu privire la moda este inteles gresit in societatea noastra. Atata timp cat majoritatea nu foloseste revistele pentru a citi si a dezvolta un bun gust propriu, ci pentru a decupa fotografiile si a merge in mall sa gaseasca tinute asemanatoare, nu poti avea pretentii, ci doar sperante.
Tinara in discutie a fost, la fel ca toti jurnalistii fashion, o aspiranta la un moment dat. Trist este ca ea inca a ramas in acel stadiu, fie ca realizeaza, fie ca nu. Judecand-o aspru, probabil ca face inca parte din categoria din primele randuri si din aceea care cumpara publicatiile cu accesorii gratuite, neputand fi in stare sa conceapa un text original. Nejudecand-o, sa ne intrebam cine a indrumat-o pe saraca fata, ce posibilitati de formare a avut, daca si-a dorit foarte mult sa se afirme in acest domeniu si pe tava i s-au pus materialele gresite.

Este adevarat, o farama de talent contine si intuitie si te poate indruma decent spre documentare buna. Insa se mai pune problema si unor mentori care sa te traga de par inainte cand ajungi in stadiul de a-ti publica textele. Cine a incurajat-o sau a ignorat ceea ce a facut a fost mult mai prejos decat ea.

Pe multe site-uri si blog-uri exista articole asemanatoare celui in discutie, insa, niciodata nu se ofera vreo rezolvare, macar teoretica, de prea putine ori se argumenteaza acea afirmatie rezumata in ”e prost asa, nu mai cititi porcaria asta”. Deci, cu “sursele sigure” nu e asa usor.

F Education

‘People think that fashion is all frivolity and done by people who can’t do proper jobs. [...] but it is very, very serious business in terms of civilization and culture. It’s the one piece of culture that every single person in the world participates in. Not everybody reads poetry or listens to music, but every single person in the world gets up in the morning and puts on something, and whether you like it or not, that’s a statement about who you are.”

Adrian Gill, Sunday Times columnist

Life won’t wait…

…and it won’t rush for you either.

M-am calmat. Si mi-am dat seama, inca o data, ca marele meu experiment a fost cea mai mare prostie facuta vreodata. Pe langa toate cele spuse in post-ul ‘La sfarsit’, am grabit lucrurile. Si am platit, cu varf si indesat.

Acum, aduc un nou omagiu legendarei ‘tot raul spre bine’. M-am compatimit ani de-a randul de povestile pe care le traiam, incat nu am vazut ce era mai important, distrugand, de altfel, si momentele ce le-am adorat, si lasandu-ma ghidata de ura dorintei nesatisfacute.
Cand vine toamna si lucrurile nu mai sunt verzi, daca exista motive sa nu te poti bucura de ele, trebuie sa te gandesti la urmatoarea primavara. Insa, eu nu am vrut sa vad decat verdele din trecut, neobservand uscaturile aparute. Acest lucru l-am invatat mai ales in urma calatoriei in Tarile de Jos (si acesta nu este un artificiu sex-related) cu o fosta iubire cu care m-am reintalnit dupa 3 ani. \
Asadar, revenind la ‘totul raul spre bine’, alte interpretari ar fi:
- sa nu regreti ca nu ai ce iti doresti intr-un moment particular daca nici tu nu esti sigura ca iti doresti cu adevarat
- de cate ori plangi ca cineva te paraseste sau ca te vrea doar 1 noapte, 2, 3, 10, tu visand la o relatie, intreaba-te daca peste 3 ani vei impartasi acelasi vis.
- nu te uita in urma dupa ce nu ti s-a cuvenit, pentru ca nu ti s-a cuvenit, deci, nu ti s-a potrivit.
- vei primi doar ce e mai bun pentru tine, atata timp cat nu intervii prosteste (as I did). Dar chiar si atunci…you’ll figure out yourself.

Acum merg mai departe. Mai inteleapta, mai linistita, mai dornica de a trai fiecare clipa doar asa cum este ea, fara sa imping lucrurile unde ele nu vor sa mearga. Trecutul e trecut si trebuie sa ne desprindem de el ca niste flori de cires, sa cadem la fel de inflorite precum am stat atasate la timpul lui. Sa ne bucuram de primavara, pentru ca ne place, si cand aceasta ne spune la revedere, sa ii raspundem, la fel de frumoase, gandindu-ne la urmatoarea. Nimic nu este de neinlocuit, pentru ca avem un suflet care depoziteaza toate clipele frumoase si face loc altora noi. Cele urate se degradeaza singure.
* Cand inmuguresc, culege-i si rasfata-te cu ei.Traieste. Cand devin ditamai moftul (dar doar moft) si vrei sa ii introduci in alimentatia zilnica, gandeste-te ca poate vei pierde zile plangand ca siropul s-a terminat inainte sa bei destul si cand va aparea din nou pe piata, vei intampina o alergie si greata neasteptate. *

La sfarsit

De cand am o altfel de constinta a existentei mele in preajma sexului opus, nu mi-au fost sortii deopotriva cu dorintele si asteptarile mele. Cand era sa fie el, nu eram sa fie eu. Cand era sa fiu eu, nu era sa fie el, totul aranjandu-se intr-un asa fel ghinionist « cu dedicatie », de nici prin gand nu ii trecea cuiva ca se putea ca exact pe unde treceam eu sa cada si caramida de pe acoperis. Pe de alta parte, totul mergea struna in activitatile scolare si extrascoalre, strict profesionale.

Cu timpul, cucuiul de la caramizile cazute in capul meu a facut poc. Scurt-circuit total. M-am decis sa intorc roata norocului. Inversunata si hotarata sa risc tot ce aveam, nerecunoscatoare si detestandu-mi ghinionul in dragoste, am luat fraiele destinului in maini, incercand sa trag de ele in asa fel incat sa am ce doream, caci ma indragostisem si ma incapatanasem ca un capac de borcan inchis ermetic.

Ai grija ce iti doresti, ca …stiti voi.

Uite-ma acum, la 5 luni dupa marele experiment, regretand primul lucru din viata mea. Am facut multe greseli, dar nu le-am regretat, ci am apreciat lectiile invatate. Acum regret. Am reusit, mi-am schimbat norocul. Intr-un ghinion total. Nu reusesc sa mai fac nimic. Primesc numai palme, totul se intampla in asa mod incat sa mi se demonstreze ce lucru urat si grav am putut sa fac. Nu am apreciat ce am avut. Nu am vrut totul sau nimic, am vrut sa intorc clepsidra, sa se umple cealalta jumatate si nu am facut decat sa o sparg, sa se goleasca amandoua.

Am jucat un joc crezand ca eu ii stabilesc regulile, dar ele erau deja facute. M-am trezit intr-un vartej de intamplari care nu mai revin pe linia orizontala, in ordinea universala.

Am stat si m-am gandit si am actionat, incercand sa indrept lucrurile. Un fel de ziua cartitei. Nu a mers. Totul are o rezolvare minima, din mila.
Solutia este viceversa.

I wasnt sterdam

Odata, demult, am crezut ca iubesc. O persoana de care era musai sa dau si sa imi marcheze viata, doar sta in unghiul din stanga al triunghiului meu din cadranul astrologic. (Varsator).
Si sa spunem, in gluma, ca tocmai din aceasta cauza, si pentru ca nu trece prin mijloc, lucrurile s-au terminat. Chiar urat, dar a ramas o amintire importanta.
La 2 ani dupa minunatul inceput-sfarsit al povestii noastre, m-am gandit, prin absurd, sa trimit un e-mail. Am primit, prin absurd, un raspuns si o invitatie.
Si m-am trezit in Amsterdam.

Nu era un basm, dar ar fi putut fi, in alta zi si alt an. Cu certitudine cu alt om.

Am plecat din tara aiurita, parca luam avionul sa merg pana pe Victoriei, nu in Olanda. Asteptam, totusi, ca revederea sa schimbe ceva. Pe de-o parte, nu voiam sa simt nimic, caci durerea a fost mare in urma cu 2 ani si imi doream ca totul sa decurga de la sine, fara ranchiuna si reprosuri, doar cateva zile frumoase petrecute intre un adult si un proaspat-adult in orasul lui Rembrandt. Pe de alta parte, imi doream chimen, sare si piper, putin chilli…cu fluturi! Stiti voi…sa ii simt alaturi de mine, sa ii tachinez, niciodata sa nu ii omor. Dar joaca aceasta sa dureze doar cele 4 zile, dupa care totul sa se petreaca ca in prima varianta.

S-a intamplat sa fie exact …prima varianta…si inca mai mult ! A fost presarata cu toate condimentele din lume, cele mai…amare, fiind compromisa de la bun inceput.
Dupa 2 ani, intr-un alt taxi, ducandu-ne spre un alt hotel, pe versuri repetitive la radio : Its too late to apologize, its too late. Insa, de data aceasta, fara sentimente din partea mea. Si cu alte greseli din partea lui.

Am fost goala pe dinauntru, vorbesc mai mult in somn cateva luni de zile decat am vorbit cu el o zi jumatate. Imi doream sa ma controlez, dar nu incercam. Ma gandeam ca o merita, ma gandeam si ca nu merit eu sa imi fac asta. Sa fac rau, sa devin ca el sau poate mai mult. Nu am reusit sa fiu ce sunt zi de zi, adica om. Am reusit, insa, sa ii scurtez vacanta alaturi de mine de la 4 zile la 1 jumate. A anuntat ca pleaca si nu am scos un cuvant. A plecat si nu am putut sa ii spun sa ramana. Mi-am luat « la revedere » printr-o tremuranda scuza pentru felul in care m-am purtat. In urma cu 2 ani stiam ca ne vom revedea. Acum nu mai stiu. L-am rugat sa ma ierte. Sper ca a facut-o. Eu pe el l-am iertat, insa pe mine nu.

 Am urat Amsterdamul si m-am urat pe mine.

Mi-am dat seama ca a face rau cuiva care ti-a facut mereu rau doare mai mult.

Si am plans mult, mult, in cearsafurile de la Hotel City Garden. Am incercat sa salvez Amsterdamul in zilele ramase, dar fara folos. Pana de curand, nu am vrut sa mai aud de acel oras si nu mai doream sa ma intorc vreodata. Stiu, insa, ca lucrurile ar fi fost total diferite daca ajungeam acolo cu o alta persoana, care nu scotea ce e mai rau din mine, care nu ma facea sa vad acel loc precum iadul pe pamant, care nu imi punea viata in pericol acolo. Mi s-a aratat un Amsterdam plin de mahnire, frustrare si lumina rosie. Acelasi haos din sufletul lui, greselile din trecut si cele noi, rabufnirea mea. Un Amsterdam fara barcute, lalele, clatite, klompen si romantism.

Omului i-a fost incredintata o anumita putere, pe care intotdeauna a exercitat-o in eternele 2 feluri, pozitiv sau negativ. A construit sau a distrus. Inimi si orase.

Many people “will always have Paris”. I wonder when I’ll have Amsterdam
 

Starlight

Daca am invatat ceva mai important decat sa citesc, sa adun si toate din garderoba unui tanc in clasele 1-4, acel lucru este sa nu iti fie frica sa fii creativ. Sa te temi doar cum iti folosesti roadele imaginatiei. Cutitul cu ajutorul caruia iti tai painea sau vecinul ?
Astfel, considerand ca nu fac niciun rau moral ori fizic cu randurile mele, neincurajata de nimeni, la inceput, mi-am lasat mintea sa tasteze singura. Ulterior, am fost si incurajata sa fac, poate, putin mai mult.
Am reflectat asupra ideii in fel si chipuri. Cand eram mica, inventam personaje de desene animate noi, scriam mici aventuri ale lor si jucam in filmele mele preferate. Singura. Adica nu in fata blocului, cu inca 10 copii, impartiti in personaje secundare, figuranti, scenaristi, regizori. Numai eu eram toate acestea. Repetam scenele foarte rar, pentru ca ma miscam fizic foarte rar. Totul curgea ca pe pelicula in mintea mea, marele platou de filmare. Reale erau doar hainele si unele accesorii particularizate, precum legitimatia FBI cu o poza-buletin facuta la 8 ani si numele Dana Scully langa, pantofii stiletto verzi, cureaua-brau ale mamei si parul tapat gen Melanie Griffith in “Working Girl” ori sacosa plina cu sosete vechi a bunicii purtata ca o veritabila Hermes de doctorita pe care o tineam pe umar impingand targa imaginara, venita direct de pe “strada” si intrand in ”E.R.”
Vecina de bloc si prietena mea cea mai buna (devenita asa abia in cls a 1-a) mi-a marturisit ca ma credea o ciudata. Eu nu ma jucam cu copiii in fata blocului. Cand nu mergeam la "gradina"la bunici, locul meu preferat, de care imi pare foarte rau ca m-am departat, ieseam in fata blocului, dar doar a scarii mele, si…meditam, rupand frunze din gardul viu. Si acum imi imita tata pozitia de Hitler la pozat (no political shit here), cu fruntea sus si ochii atintiti spre cer si tavalind intre degete niste frunzulite pana mi se impregna verdele in piele. Cred ca stateam asa ore in sir, desi mie imi pareau minute cand mama ma striga sa vin la masa si eu o rugam sa mai stea putin, caci nu ajunsesem la final ! Care final ? Pai…al situatiei, al filmului. Eu imi imaginam. Scene de viata, cu mine protagonista. Continuam, in mintea mea, munca lui Chris Carter, Michael Crichton, Spielberg, etc. Si imi placea la nebunie. Tind sa cred ca inca mai fac asemenea faze, dar putin diferit. Ar insemna sa fiu prea sarita de pe fix sa o fac in acelasi mod, nu ? Acum stau cu picioarele pe pereti, mai liberal!

Cand a venit vremea sa socializez, incepand cu clasa a 1-a, lucrurile s-au mai schimbat. Doar mai. Pentru ca nu mi-a placut niciodata sa ma joc precum copiii normali si cu copiii normali. Ei jucau carti (pe care inca le urasc), diverse jocuri cu mingea si o mare tampenie numita Castelul care presupunea (ca sa vezi) multa alergatura, etc. Mie imi placea sa stau cu ei de vorba despre te miri ce, sa analizam ce auzeam la TV sau la parintii nostri in discutii sau hainele oamenilor care treceau pe strada. And I was the black duck ! Or cat.Am devenit din ce in ce mai fericita cu timpul, crescand, si putand, astfel, sa imi desfasor subiectele mult placute nu doar in mintea mea. Dar daca nu era vorba de alarma data de pubertate ca baietii nu sunt doar parteneri de joaca cu mingea, ele ar fi ramas la carti de joc si «Castelul ». Asadar, cand eram mica porneam de la un fapt pe care il credeam real, dar era fictiv si doar deja realizat, si continuam eu o poveste la fel de fictiva, insa pe care o traiam asa de intens, incat stiam ca e doar un matter of time pana ea avea sa devina reala.
Acel matter of time a cam trecut. Si acum scriu din trairi, emotii, sentimente, ale mele sau ale celor din jur. Sunt propria mea muza.
Dar oare sunt in stare sa mai abordez subiecte fictive, care sa nu aiba neaparat speranta unei impliniri? Eu cred cu tarie ca da, numai ca inspiratia imi dicteaza altceva momentan. Poate ca atunci cand va veni clipa sa vorbesc despre lucruri neadevarate, voi incepe tot cu « Calul », unul neimpuscat, de data asta. *

* In clasa a 2-a, doamna invatatoare ne punea sa facem lecturi suplimentare si sa le povestim dupa vacanta, in fata clasei. In prima saptamana, in timpul unei ore de Citire, am fost poftita sa povestesc ce am citit. Au fost cele mai lungi 5 secunde, timp in care am mers de la banca in fata colegilor, mi-am reglat glasul, am inghitit in sec si am deschis gura spunand titlul a ceea ce urma sa fie cea mai frumoasa poveste citita de un elev din clasa a 2-a A in timpul vacantei de iarna, despre care nimeni din acel colectiv nu stie nici in ziua de azi ca era inventata pe masura ce curgeau cuvintele din ea : Calul. Pana sa se trezeasca invatatoarea din tristete ca fusese calul impuscat, a sunat clopotelul de pranz si nu a apucat sa ma intrebe cine a scris-o.

Primul

La 21 :00 fetele si-au facut aparitia. Am simtit proeminent atat titlul colectiei, cat si coperta catalogului, pentru care s-a ales o fotografie reprezentand un apus deasupra unei ape, cateva fasii pufoase de nori si stoluri de pasari plutind firav pe apa. Banal, ar spune cineva prin fata caruia nu s-au plimbat milioane de fire de matase si voal, in culorile reflectate de un soare inghitit de Oceanul Indian.
Creand niste piese ce au la baza spiritul indian, dar mulate dupa cerinta prezentului european, Elena face femeia ce traieste in exteriorul liniei indiene sa impartaseasca frumusetea ce o poate avea un imprumut folosit cu stil si admiratie. Astfel, fara sa vorbim despre wannabes, kitsch-uri ori Halloween, calcam peste linie si trecem de poarta Mumbai-ului ca vizitatore, nu intruse, reusind sa ne gasim apartenenta folosindu-ne de mijloacele existente, fara a imita. Autenticitatea trebuie respectata si, atunci cand nu este, se transforma intr-un Cosmopolitan cu vin ieftin. Elena Perseil nu a dat nastere unei Indii Europene, ci a adus in Europa un omagiu vestimentar Indiei, printr-o colectie care are puterea sa aduca zambete mandre pe buzele celor purtatoare de bindi.
S-a terminat repede, cu aplauze si prezenta unui designer roman care a reusit sa exprime, pe un catwalk la mii de kilometri departare, o cultura inteleasa dupa ce a avut contact cu ea. A
m plecat acasa cu gandul la nopti de vara si la o galerie de fotografii cu India a unui prieten din Salzburg, prin care nu am putut niciodata sa privesc dincolo de aparente.

Multumesc, Elena Perseil, pentru o altfel de viziune. Multumesc Fashion and Beauty pentru acest exercitiu fashion.

Faith in fate

Sara:You don’t have to understand. You just have to have faith.
Johnatan: Faith in what?
Sara: Destiny

Putem lua propriile decizii care sa apropie sau sa intarzie …clipele destinate ? Exista clipe destinate ? Sau toata linia pe care se desfasoara viata formeaza destinul ?Se intampla totul exact cand trebuie si suntem lasati sa ne amagim cu greselile noastre, exista « asa a fost sa fie, sa gresim » si destinul sa faca glume sadice cu noi sau « asa a fost sa fie » relationeaza numai cu intamplarile pozitive ? Ma simt provocata sa joc un joc. Al asteptarii. Al facerii de nimic. Al minding my own and not his business. Stiu, suna haotic, de parca tastez cu o mana si cu alta ma trag de par. Ei bine, daca persoana mea potrivita este una dintre cele intalnite pana acum, ma voi trage de par nu cu ambele maini, ci cu ambele perechi de membre.
Aseara am revazut filmul meu preferat, Serendipity. Unii ar spune ca toata viata mea am facut o mare greseala. Sa cred, in mare parte, in lucrurile care imi plac. Dar…o secunda, va rog! Nu am sustinut niciodata ca lucrurile care imi plac si in care cred sunt cele bune…pentru toata lumea. Uneori, nu au fost bune nici pentru mine, in prima faza. Ulterior, da, pentru ca am invatat de la cine mi-a dat peste nas. Si ca sa va dau si eu peste nas, eu cred in destin chiar si atunci cand nu imi place ce imi face !

Revenind la Serendipity si analizand mai la rece, oare a fost ea de vina ? Nu putea sa fie si ea rationala si sa accepte oricate hartii erau necesare pe care sa isi scrie numarul de telefon ? Ea a renuntat, sa verifice destinul ! Women…! Poate nu ii place sa fie verificat, el deja facuse treaba cu manusile, s-a simtit jignit si de-aia i-a lasat sa astepte 7 ani ! And yet arises another yet !Inseamna ca destinul este cateodata spontan, te lasa sa te zbati in gol, oferindu-ti o iluzie optica in desert care se va transforma in oaza si vei ajunge la ea cand va dori el! Sau…poate… e chiar sadic si greselile sunt, de asemenea, meant to be…done! Cred ca ultima este cea mai plauzibila varianta. Most of the times there are just too many signs to follow ! And sometimes…maybe the absence of signs is a sign.

 

Wistfully faithfull

Este o scrisoare de sfarsit de an. Adresata cui ? In primul rand, lui Dumnezeu. Pentru ca ma tolereaza si ma iubeste. Pentru ca, dupa un an plin de greseli, inca imi ofera sanse si ma asculta si ma invata zi de zi ca toate lucrurile se petrec la timpul lor. Nu stiu daca a fost de acord cand matusa mea s-a hotarat sa plece la El, insa sper ca a primit-o. Nu stiu de ce I-a dat o povara dureroasa lui tataie, insa sper ca va fi bun cu el.
Incep sa dispara unii oameni de langa mine. Nu realizez decat in momentele crunte, cand timpul isi arata valoarea unui diamant inexistent, dupa care implori.
Oameni care au iubit cu tot sufletul lor si care nu au mai vazut viata la fel dupa pierderea acelei persoane. Oameni care nu au iubit si s-au pierdut prin nopti pline de vicii. Dar toti si-au asumat timpul si s-au resemnat cu alegerea facuta in urma, pana in ultima clipa.
Am fost superficiala din lipsuri. Cele mai multe marunte, unul mare. Si imi pare rau si incerc sa accept anumite lucruri ce mi se arata la colturi de strada in fiecare zi. Mai am scapari, pe care le recunosc si le regret prin lacrimi, in clipe ca aceasta. Imi doresc sa fiu un om mai bun si sa am oamenii dragi langa mine in anul care vine. Atat. The rest of it its not worth it. Cu un mic efort fizic sau mental si un mic sut de sus, majoritatea imposibilitatilor nu exista. Problema e cu celelalte, de care nu depindem cum nu depinde un peste din balta de cursul valutar.
A fost un an inecacios. M-am lasat dusa de val si scufundata, uneori am facut plonjoane. Pe tine am crezut ca te iubesc si am incercat sa te tin langa mine prin felul in care mi-ar fi placut sa ma tii tu langa tine. Pe tine am vrut sa te folosesc ca sa imi umplu anumite goluri, dupa care mi-am dorit sa fiu cu tine si am sfarsit prin a-mi da seama ca nu ne potrivim. Cu tine inca ma conformez, desi as vrea sa renunt la tine. Poate ne facem, insa, un serviciu reciproc, neexistand reprosuri si asteptari.

Iar despre tine, ce mai pot sa spun ? Ca mi-as dori sa fiu un personaj de carte si sa imi pot permite sa ascult sfatul unei necunoscute, care m-a indemnat sa iti spun « vino la mine si vom fi fericiti » ? Ar fi frumos, dar nu este o lume pregatita pentru asemenea vorbe. Si tu faci parte din ea. Imi permit doar sa am dorinte nebune si speranta impartasirii si materializarii lor. De asemenea, si multa incredere, de genul unui dop de pluta ce ascunde si sufoca bine o sticla plina de temeri si posibilitati. Te-as putea compara cu o vitrina si scrie o poveste pentru copii despre tine. O vitrina plina cu lucruri ce mi le doresc, in care ma oglindesc zi de zi si realizez ca daca as avea sansa sa o fur nepedepsita, nu as face-o, pentru ca nu am mai valora niciunul nimic. M-as stradui si as cumpara fiecare lucrusor al tau pana ce ar ramane doar sticla si ti-ar creste picioare, ca sa vii unde ti-e locul, dupa lucruile tale, la mine. Dar mai crede cineva in povesti pentru copii ?
Sper!

Cu drag,

Eu.
P.S. – am citit o chestie extroardinara: Cred cu convingere ca, atunci cand si daca ramai fara resurse materiale, sursa de echilibru este… shoppingul pe site-ul lui Dumnezeu! De acolo iti poti lua recunostinta pentru ceea ce ai deja, pentru ceea ce esti deja, pentru oamenii din jurul tau, de acolo iti poti lua zambete pe care sa le dai cu generozitate celor care au nevoie de ele, sau incurajari, sau sperante, sau chiar dorinte dintre cele mai… nebune.Cheltuiti nelimitat pe vise, ele sunt cea mai valoroasa investitie si va asigur ca se implinesc, intocmai ca-n sloganul „Impossible is Nothing”, pentru care cu siguranta cei de la Adidas platesc copyright lui Dumnezeu! (f&b.ro)

Sarbatori fericite!

Wiser than before

In general, nu-mi placeau zilele de primavara.
Aceasta imi place.
I feel blessed. It took me (only) 20 years to learn to get over unsuitable things.
Cautam aiurea, ne dam peste cap, plangem, ne enervam, cautam tapi ispasitori, ca, in final, sa ne bucuram ca s-a intamplat altfel decat voiam noi.
In viata asta avem de cautat ce ne este cuvenit si ce ni se potriveste. Vom da si de lucruri care ni se potrivesc pe jumatate, pe care le vom avea o perioada de timp si se va intampla sa le pierdem. Vom da peste lucruri pe care le vom dori si nu le vom avea deloc.
Iar intr-o zi, vom da si peste cele ce vor ramane pana la sfarsit.

Nu vreau sa ma mai repet, sa mai aduc aminte in fiecare post despre subiectul asta. Insa, de fiecare data cand realizez ca nu mai sunt ca inainte, ma bucur enorm, zambesc, si as vrea sa impartasesc incat sa le vina si altora mai usor sa se debaraseze de incapatanari si ambitii nefondate.

Ma duc pe-afara.

Iar gata

Se pare ca este din nou necesar sa revin la acelasi subiect. Cu tristete, de data asta.

si

Ce putin traiesc cateodata.

show_58e147d80330a8(448, 46);

James – Getting Away With It (All Messed Up)
Asculta mai multe audio Muzica »